MODERNIZAREA INDUSTRIEI MINIERE ŞI METALURGICE DIN ŢĂRILE EUROPEI CENTRALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
După primul război mondial, viaţa economică a ţărilor europene a trebuit să suporte un efort considerabil pentru a reface daunele materiale şi financiare cauzate de desfăşurarea operaţiunilor militare şi de cheltuielile de război uriaşe. Reconstrucţia economică a necesitat cantităţi însemnate de combustibil, metale fieroase şi nefieroase, produse minerale şi materiale de construcţie. Refacerea instalaţiilor industriale distruse sau uzate datorită exploatării iraţionale trebuiau refăcute pe baze tehnice moderne, ceea ce a mărit în mare măsură cererea de produse metalurgice. Pe lângă aceste sarcini cu caracter general, noile state din Europa Centrală trebuiau să facă faţă cerinţelor legate de crearea unei infrastructuri economice adecvate transformărilor teritoriale de după război[1]. Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia reprezentau noi entităţi economice în cadrul cărora teritorii cu un potenţial economic însemnat, dar care înainte aparţinuseră unor state diferite, trebuiau să se integreze într-o reţea structurală complet modificată. Austria şi Ungaria, care au pierdut mari suprafeţe teritoriale şi însemnate resurse naturale, şi-au păstrat însă baza autohtonă a industriei prelucrătoare, pe care urmau să o adapteze împrejurărilor schimbate.
Încercând să se adapteze noilor condiţii de desfacere pe piaţa de vânzare, întreprinderile metalurgice şi miniere din ţările Europei Centrale au întreprins primele încercări de modernizare imediat după război, când produsele lor erau foarte căutate, astfel încât numărul salariaţilor a crescut în ritm rapid. Inflaţia care a urmat şi încercările de stabilizare monetară au impus însă în mod evident raţionalizarea producţiei şi reducerea efectivelor de salariaţi pentru a obţine o eficienţă sporită şi o rentabilitate satisfăcătoare[2].
Toate acestea necesitau însă investiţii uriaşe, iar întreprinderile au fost nevoite să mobilizeze capitaluri însemnate în vederea modernizării activităţii lor. Deoarece nu dispuneau de resurse băneşti suficiente, ele au acceptat aportul financiar al firmelor occidentale care au stimulat dezvoltarea industriei miniere şi metalurgice din Europa Centrală, contribuind la perfecţionarea procesului de producţie, prin investirea a circa 220 milioane de dolari în acest scop[3].
Variaţiile bruşte ale conjuncturii economice au cerut din partea întreprinderilor o capacitate promptă de reacţie, adaptabilitate la cererile pieţei. Pentru a se conforma cerinţelor, întreprinderile au pus în funcţiune capacităţi de producţie noi, moderne, au promovat progresul tehnic, mărind productivitatea muncii. Valorificarea bogăţiilor miniere prin ameliorarea calitativă a produselor şi utilizarea lor pe plan superior au însemnat componente esenţiale ale procesului de modernizare.
*
* *
Dintre ţările Europei Centrale, Cehoslovacia dispunea de cel mai însemnat potenţial industrial, întrucât pe teritoriul ei se realiza 2/3-imi din producţia industrială a Imperiului Habsburgic, înaintea războiului mondial[4]. În viaţa economică a Cehoslovaciei industria minieră şi cea metalurgică jucau un rol deosebit de însemnat, întrucât mineritul asigura în mod cosntant circa 11% din producţia industrială a ţării, iar ponderea metalurgiei a crescut de la 5,4% în 1923 la 8,4% în 1937[5]. Procesul de modernizare al mineritului şi metalurgiei a fost impulsionat de faptul că produsele erau în mare măsură destinate exportului şi, prin urmare, trebuiau să facă faţă luptei de concurenţă pe piaţa mondială. După anul 1920 Cehoslovacia exporta 37% din metalele produse, 25% din producţia metalurgiei prelucrătoare, 11% din huila extrasă, precum şi 15% din lignitul obţinut[6]. În 1937 industria carboniferă şi metalurgică asigurau 20% din exportul cehoslovac[7].
Raţionalizarea extracţiei de huilă a fost favorizată de concentrarea teritorială, întrucât în anul 1927 bazinul carbonifer Ostrava-Karvinná asigura 73,4% din prdoucţie. În Ostrava-Karvinná procesul de mecanizare al extracţiei s-a desfăşurat foarte rapid. Dacă în anul 1913 doar 26% din producţia de huilă a fost obţinută cu ciocanele de abataj, în anul 1921 ele au asigurat 47% din producţie, în 1927 – 76%, în 1929 – 90%, iar în 1934 peste 93% din huila extrasă[8]. Drept urmare şi randamentul minerilor a crescut rapid, iar între 1913-1934 producţia medie pe schimb a muncitorilor s-a dublat în acest bazin carbonifer. Procesul de modernizare în Ostrava-Karvinná s-a desfăşurat mai rapid decât media pe ţară: în 1930 aici s-a obţinut, pe cale mecanică, 91,7% din producţie, pe când media generală pe ţară era de 78,7%. În anul 1929 randamentul anual al minerilor din Ostrava-Karvinná era de 297 tone de persoană, pe când media pe ţară era de 277 tone. Randamentul din 1929 depăşea cu 30,6% nivelul anului 1912 în Ostrava-Karvinná, care era de 227,4 t pe muncitor.
Spre deosebire de exploatările de huilă, în cele de lignit, procesul de mecanizare înainta cu mult mai lent. În anul 1930 numai 6,6% din producţia bazinului carbonifer Sokolovsky-Loketsky se obţinea pe cale mecanică, iar 93,4% pe cale manuală[9]. Chiar şi în anul 1935 descrierea tehnică a bazinului de ligniţi din nordul Cehiei remarca: „extracţia cărbunelui are loc mai ales pe cale manuală”. Cu toate acestea, randamentul anual al muncitorilor din bazinul Sokolovsky a crescut între 1910 şi 1929 de la 512,1 t la 718,1 t, adică cu 40,22%. Dar randamentul anual mediu pe ţară în minele de lignit era de 486,8 tone pe muncitor în 1930, deci numai 74,14% din nivelul anului 1913, care era de 656,6 tone. Spre deosebire de aceasta, în 1930, la exploatările de huilă randamentul mediu pe ţară era de 246,36 tone anual de fiecare muncitor, cu 8% mai mult decât în 1913 (228,1 tone de persoană). Modul de valorificare al combustibilului obţinut reprezintă un alt aspect important al modernizării industriei carbonifere. O metodă superioară de raţionalizare a consumului de cărbune o reprezenta utilizarea în termocentrale, întrucât transportul energiei electrice la mare distanţă era mult mai avantajos decât transportul de combustibil solid. Pe lângă aceasta, termocentralele deschideau largi posibilităţi de valorificare pentru cărbunii de calitate inferioară, chiar şi pentru deşeurile cărbunoase care nu puteau fi vândute. Drept urmare, se construiesc termocentrale tot mai numeroase, având o putere instalată tot mai mare. În Cehoslovacia s-a înregistrat ritmul cel mai rapid al extinderii consumului de energie electrică după primul război mondial. Numărul uzinelor electrice a crescut de la 4162 în 1913 la 5648 în 1919 şi apoi la 7940 în 1928, iar producţia de energie electrică în aceeaşi ani a crescut de la 963.671.000 kwh la 1.163.541 kwh şi la 2.748.537 kwh în 1928[10]. În anul 1927 centralele electrice au consumat 826.000 t de lignit.
O societate electroenergeticő foarte putenrică a fost Západomoravské Elektrárny Akciová Spolecnost care s-a constituit pe baza minelor de huilă ale societăţii Rosická Bánska Spolecnost. Ele au devenit suportul de combustibil al termocentralei de la Oslavany cu o putere instalată de 33.700 kw care aproviziona cu energie electrică întreaga Moravie apuseană. În 1926 societatea asigura energia electrică pentru minele societăţii de la Rosice, oraşul Brno, 175 de întreprinderi industriale şi 256 de localităţi cu o populaţie de 318.267 locuitori. Construcţia de termocentrale a luat amploare. În 1926 a fost pusă în funcţiune o mare termocentrală la Ervenice cu o putere de 45.000 kw care acoperea o mare parte din necesităţile de curent electric ale oraşului Praga. În anul 1929 a fost proiectată centrala electrică de la Olomouc cu o capacitate de 60.000 kw care urma să fie pusă în funcţiune între 1931-1938 în mai multe etape pentru a aproviziona cu energie electrică Moravia centrală şi nordică.
Prelucrarea cărbunelui în vederea obţinerii unor sortimente cu o putere calorică sporită reprezenta o formă de valorificare superioară a combustibilului, larg răspândită în Cehoslovacia. Pe lângă cocs şi brichete, se obţineau pe această cale fenol, benzol, amoniac şi alte produse chimice foarte căutate. Producţia de cocs de huilă a crescut de la 1.628.095 t în 1919 la 3.163.191 t în 1929, utilizându-se în acest scop 2.036.242 t huilă în 1919 şi 4.027.523 t în 1929 (24% din producţia totală de huilă în 1929). Producţia de cocs de lignit a reprezentat 7435 t în 1929, folosindu-se în acest scop 25.372 t de lignit. Producţia de brichete din huilă a crescut de la 72.957 t în 1919 la 270.294 t în 1929, iar cea de brichete din lignit de la 226.112 t la 256.111 t. O mare parte din cocs şi brichete erau exportate. Exportul de cocs a crescut de la 152.647 t în 1920 la 883.975 t în 1929 (28% din producţie), iar exportul de brichete de la 53.246 t la 160.936 t.
O realizare modernă în domeniul valorificării superioare a huilei a reprezentat-o punerea în funcţiune a uzinei de gaz de cărbune de la Praga în anul 1926, cu o capacitate anuală de 30 milioane m3 de gaz. Noua uzină, cu un personal de 75 de salariaţi, era destinată să înlocuiască cele trei fabrici mai vechi, datând din secolul XIX, care produceau doar 20 milioane m3 de gaz, deşi aveau 700 de angajaţi[11].
Pe lângă modernizarea extracţiei şi valorificarea superioară a cărbunelui, întreprinderile carbonifere cehoslovace au trecut şi la raţionalizarea comercializării cărbunelui. În acest scop marile întreprinderi miniere au înfiinţat, la 1 ianuarie 1923, Oficiul comun de vânzare al minelor de huilă din Ostrava-Karvinná care urma să organizeze vânzarea cărbunelui, cocsului şi brichetelor produse.
Raţionalizarea comercializării produselor a avut loc şi în industria fierului prin înfiinţarea unui oficiu comun de vânzare în 1921, care în 1925 s-a transformat în Biroul de vânzare al uzinelor metalurgice cehoslovace unite. Cele mai importante firme participante la cartel au fost Industria Fierului din Praga, Întreprinderea de Mine şi Cuptoare de la Vitkovice, Societatea de Mine şi Furnale Trinec şi întreprinderile de la Hřadek ale consorţiului Škoda. Toate aceste firme aveau o foarte importantă participaţie din partea capitalului străin. În anul 1937 participaţia capitalului străin în industria minieră şi metalurgică cehoslovacă însuma 1.160.858.000 coroane cehoslovace, care se afla în proporţie de 97% în mâna unor firme britanice, franceze, germane, austriece şi belgiene[12]. Aceste firme au contribuit la modernzarea întreprinderilor metalurgice investind 44 milioane de dolari în acest scop[13].
Deosebit de activ a devenit imediat după război capitalul francez. În anul 1919 grupul Schneider-Creuzot a preluat majoritatea capitalului la Uzinele Škoda. Imediat după aceasta a trecut la reorganizarea completă a întreprinderilor în vederea trecerii la producţia de pace, destinată consumului civil, iar nu celui militar, ca până atunci[14]. Utilajul învechit a fost înlocuit cu altul nou, modern şi, curând, Uzinele Škoda au devenit competitive pe piaţa internă şi internaţională, obţinând comenzi substanţiale. Între anii 1920-1923 firma Schneider-Creuzot a preluat peste jumtăate din capitalul Societăţii de Mine şi Furnale din Třinec care a trecut la un amplu proces de reorganizare a mijloacelor tehnice şi a metodelor comerciale. Utilajul pentru extracţia cărbunilor şi minereului de fier a fost mecanizat, iar noile mine de huilă, recent achiziţionate, au fost contopite cu exploatările mai vechi ale societăţii. Au fost direcţionate investiţii mari spre modernizarea furnalelor şi turnătoriilor în vederea reducerii preţului de cost. Produsele societăţii au devenit competitive, vânzările au crescut ca volum, iar în 1937 Biroul de vânzare al uzinelor metalurgice i-a mărit cota de vânzare în cadrul cartelului.
Cea mai puternică firmă din cadrul cartelului cehoslovac al fierului era Întreprinderea de Mine şi Cuptoare de la Vitkovice care dispunea de o foarte puternică bază de capital, datorită sprijinului financiar al membrilor familiei Rotschild din Austria, Franţa şi Anglia. Întreprinderea a reuşit să asigure raţionalizarea progresivă a procesului de producţie în vederea menţinerii preţului de cost şi a cheltuielilor de transport la un nivel care îi asigura mari beneficii în comparaţie cu preţurile unitare de vânzare stabilite de cartelul fierului.
Raţionalizarea producţiei în industria siderurgică cehoslovacă este evidentă dacă se ia în considerare producţia medie a furnalelor pentru fontă după război. Dacă în anul 1920 au funcţionat 23 de furnale, producând 737.500 t fontă, adică în medie 32.065 t fontă anual, în 1929 nu mai funcţionau decât 16 furnale, producând 1.644.600 t fontă, adică în medie 102.787 t anual, deci de 3,2 ori mai mult decât în 1920.
În perioada interbelică cele mai mari progrese le-a realizat procesul de modernizare al industriei metalurgice şi miniere din Cehia. După o perioadă de adaptare s-au înregistrat progrese şi în ameliorarea procesului de producţie din Slovacia, în cadrul minelor de cărbuni de la Handlová, a uzinelor metalurgice de la Bratislava şi a exploatărilor de minereuri fieroase[15].
*
* *
Polonia era, de asemenea, o ţară în care industria minieră şi cea metalurgică jucau un rol deosebit de însemnat în economia naţională. Cărbunele, fierul, zincul, argintul, plumbul, petrolul, potasiul, sarea reprezentau bogăţii însemnate ale subsolului polonez. Prelucrarea fierului a dat naştere unei industrii metalurgice dezvoltate, îndeosebi în Silezia Superioară şi în Dombrowa. O parte foarte însemnată a produselor miniere şi metalurgice poloneze erau destinate exportului: între 32,39%-45,54% din vânzările de cărbune, peste 95% din producţia de zinc, 93% din producţia de oţel înnobilat, 73,33% din producţia de tablă fină trebuiau valorificate pe piaţa externă. Între anii 1928-1930 ponderea exporturilor în vânzarea produselor laminate din Silezia Superioară a crescut de la 18,1% la 72%. Piaţa de desfacere tradiţională a produselor miniere şi metalurgice poloneze era Germania. Dar, începând cu anul 1925, Germania a redus la minimum achiziţiile provenind din Polonia, iar între cele două ţări a izbucnit un război vamal. Industria poloneză trebuia neapărat să găsească alte debuşee şi, în acest scop, s-a trecut la înfăptuirea unui amplu program de raţionalizare şi modernizare a procesului de producţie.
Polonia era una din marile producătoare de cărbune din Europa, care exporta anual între 8-14 milioane tone de huilă[16]. Dar producătorii polonezi se aflau într-o permantnă luptă de concurenţă cu cei germani şi englezi pentru a cuceri noi pieţe de vânzare. Ei trebuiau să reducă la minimum preţul de vânzare al cărbunelului, de altminteri de o excelentă calitate. În acest scop s-a înfăptuit un amplu proces de restructurare a procesului de producţie şi a reţelei de vânzare, astfel încât, în câţiva ani, industria carboniferă poloneză a ajuns să posede o organizare excelentă, în stare să rivalizeze cu cea engleză[17]. În acelaşi timp s-a realizat un program energic de ameliorare tehnică a utilajului minier[18].
Randamentul minerilor polonezi a început să crească rapid, după ce în primii ani interbelici a înregistrat o scădere bruscă, de la 1.143 kg pe schimb în 1913, la numai 577 kg în 1923, adică la 50,48% din nivelul antebelic, în condiţiile creşterii efectivului de mineri. Datorită unor măsuri organizatorice energice, numărul de muncitori a scăzut, iar în anul 1929 randamentul pe schimb în Polonia a ajuns la 1.265 kg de persoană, cu 10,67% mai mult decât în 1913, atingând cel mai înalt nivel din Europa. Randamentul anual al minerilor polonezi a evoluat în mod asemănător. El a crescut de la 338,16 t de persoană în 1913 la 370,62 t în 1929 (109,6%). În comparaţie cu aceasta, în Franţa randamentul anual era de 178,83 t, iar cel pe schimb de 694 kg, mai scăzut decât în anul 1913. În Anglia randamentul anual al unui miner era de 274 t cărbune în 1929 şi cel pe schuimb de 1102 kg, iar în Germania, respectiv de 315 t şi de 1046,88 kg. Randamentul anual al minerilor polonezi a continuat să crească în ritm accelerat după anul 1929, ajungând la 472,12 t cărbune de muncitor în 1938, adică cu 39,61% mai mult decât în 1913.
Randamentul nu era la fel de ridicat în toate bazinele carbonifere. Cea mai mare producţie o dădeau minerii din Silezia Superioară, 1.278 kg pe zi în 1926, pe când media pe ţară era de doar 1.118 kg pe zi. Acest fapt se datora faptului că aici nivelul mecanizării era cu mult mai înaintat. În zonele Dombrowa şi Cracovia nivelul tehnic al minelor a rămas destul de modest, căci în 1927 circa 85% din cazanele cu aburi datau dinainte de război. Drept urmare, nivelul lor de uzură a ajuns atât de înaintat, încât 40% din ele au fost schimbate în anii 1928-1929. Tot atunci au fost înlocuite 18 din cele 37 de turboagregate aflate în funcţiune. Nivelul de mecanizare a rămas foarte modest în zonele Dombrowa şi Cracovia până în 1928, căci majoritatea minelor foloseau în primul rând munca manuală. Între anii 1929-1931 s-a trecut însă la mecanizarea lor intensivă.
Creşterea randamentului era favorizată de concentrarea regională şi organizaţională a producţiei. Silezia Superioară asigura între 74-78% din producţia de cărbune a Poloniei, ceea ce permitea ca minele mai puţin productive să fie închise. Numărul total al minelor de huilă din Polonia a crescut mai întâi de la 90 în 1913 la peste 100 între anii 1921-1924, ceea ce a dus la scăderea producţiei medii obţinută la o mină de la 455.392 t în 1913 la 237.253 t în 1921, după care a crescut până la 304.591 t în 1924. În anii 1924-1925 au fost închise 32 de mine mai puţin productive, astfel încât între 1926-1929 nu mai erau în funcţiune decât 93 de mine. Producţia lor depăşea în 1929 nivelul mediu antebelic al unei mine, situându-se la 497.161 t. O dată cu izbucnirea crizei economice au fost închise tot mai multe mine de huilă, astfel încât în 1934 mai funcţionau 77 de mine, iar în 1938 doar 60 de exploatări[19], care obţineau însă 635.000 t anual fiecare, deci cu 39,44% mai mult decât în 1913.
Concentrarea producţiei şi raţionalizarea comerţului cu cărbune a fost în mare măsură favorizată de convenţiile pentru vânzarea cărbunelui, începând cu anul 1925, când principalii producători au încheiat Convenţia poloneză a cărbunelui (Polska Konvencja Weglowa)[20]. Prin cartelarea vânzării cărbunelui
s-a încercat menţinerea unor preţuri minimale pe piaţa internă, dar întreprinderile ale căror preţuri de cost depăşeau acest nivel au fost nevoite, rând pe rând, să-şi înceteze activitatea.
O formă superioară de valorificare a cărbunelui o reprezenta cocsificarea şi brichetarea. În Silezia Superioară existau 9 uzine de cocs şi 4 fabrici de brichete, iar în Dombrowa funcţiona o fabrică de brichete. Producţia de cocs a Sileziei a crescut de la 917.000 t în 1913 la 1.332.000 t în 1923, după care a scăzut în anii 1924-1926, dar în 1928 a înregistrat un nivel record: 1.656.000 t. Aproximativ 13% din producţia de cocs a Poloniei era exportată. Producţia de brichete a Poloniei reprezenta circa 280.000 t anual, din care 25% ajungea la export.
Producerea energiei electrice reprezenta o altă metodă optimă de întrebuinţare a cărbunelui. Asociaţia Poloneză pentru Întreprinderi Electrice a elaborat în anul 1922 un plan pentru construirea unor uzine electrice care să alimenteze cu energie întreprinderile industriale din districtul Boryslaw, unde urmau să fie electrificate şi căile ferate. În anul următor s-a trecut la construcţia unei reţele de căi ferate electrice în regiunile carbonifere Cracovia şi Dombrowa, care urmau a fi legate pe această cale cu Silezia Superioară. Procesul de electrificare al Poloniei s-a accelerat între anii 1927-1930. Într-un singur an, în 1928, puterea instalată a centralelor electrice poloneze a crescut cu 20%. În Silezia a început construirea unei mari termocentrale de 60.000 kw. O altă centrală electrică urma să furnizeze curent electric portului Gdynia. S-a trecut la electrificarea regiunii industriale Jaslo-Krosensky, precum şi a centrelor industriale Czestochowa, Kielce, Lublin. În 1928 erau în funcţiune 835 de centrale electrice publice şi particulare, din care 98,5% funcţionau pe bază de cărbune.
În vederea accelerării procesului de electrificare, în 1929-1930 s-a constituit la Paris un Sindicat pentru Electrificarea Poloniei, din care făceau parte firmele L’Union des Mines (Paris), Compagnie Générale d’Électricité, Banque de l’Union Parisienne, Blair Corporation (New York), împreună cu mai multe societăţi carbonifere poloneze, printre care Skarboferma[21].
Până în ajunul celui de-al doilea război mondial, capitalul străin a plasat în Polonia 18 milioane dolari în producţia de energie electrică, 101 milioane dolari în producţia de combustibil şi metalurgie şi 9 milioane de dolari în prelucrarea metalelor[22]. Această sumă a reprezentat o contribuţie însemnată la modernizarea industriei miniere şi metalurgice. Capitalul francez a jucat un rol important şi în dezvoltarea industriei metalurgice. Banque de l’Union Parisienne şi concernul metalurgic Schneider et Cie, Creuzot au preluat controlul financiar asupra complexului metalurgic Huta Bankowa din Dombrowa pe care l-au modernizat: în 1925 au fost reconstruite cuptoarele Siemens-Martin, iar în 1931 au fost puse în funcţiune cuptoare sistem Terni. În 1932 şi-a început activitatea un nou laminor în blocuri[23]. Huta Bankowa deţinea controlul şi asupra fabricii de ţevi de la Sosnowiec, care a cunoscut şi ea numeroase transformări: în 1927 vechea secţie pentru conducte de gaz a fost înlocuită cu o nouă instalaţie pentru ţevi sudate, iar în 1928 secţia de ţevi fără sudură a fost transformată într-un laminor modern pentru tuburi nesudate (sistem Wellmann).
Capitalul german juca însă rolul cel mai important în industria metalurgică poloneză, îndeosebi în Silezia Superioară. Firmele germane nu acordau însă o atenţie prea mare modernizării uzinelor metalurgice poloneze, deoarece ele produceau la un preţ de cost mai ridicat. Singurul complex metalurgic care a fost supus unui program sistematic de reutilare a fost Huta Bismarck (numită din 1936 Huta Bathory), îndeosebi după ce concernul german Vereinigte Stahlwerke a preluat, în 1926, majoritatea acţiunilor ei[24]. Alte firme germane au favorizat construirea unor unităţi ale metalurgiei prelucrătoare: concernul Oberschlesische Eisenbahn Bedarfs A.G. a înfiinţat o fabrică de sârmă la Huta Baildon din Katowice în primii ani interbelici. Tot atunci, capacitatea totală de producţie a laminoarelor de tablă fină poloneze a fost mărită de la 110.000 t la 150.000 t anual[25].
În anul 1929 marile firme controlate de capitalul german au întemeiat un superconcern carbonifer-metalurgic cu denumirea de Comunitatea Intereselor Miniere şi Metalurgice (Wspólnota Interesów Górniczo-Hutniczych) care avea posibilitatea de a raţionaliza activitatea productivă în Silezia Superioară, întrucât controla 37% din producţia de fontă, 44% din cea de oţel, 40% din cea de laminate şi 30% din producţia de cocs a Poloniei. Integrarea marilor firme cu capital german urma să se petreacă sub auspiciile unui grup de oameni de afaceri americani foarte influenţi, sub conducerea lui W.A.Harriman, care au întemeiat în acest scop compania holding Consolidated Silesian Steel Corporation. Ea urma să investească în următorii ani 15 milioane de dolari în ameliorarea echipamentului tehnic al uzinelor din Polonia, dar izbucnirea crizei economice a împiedicat realizarea integrală a programului financiar[26].
Tranzacţiunea anterioară, finalizată de casa bancară W.A.Harriman în 1926, a avut mai mult succes, ducând la achiziţionarea minelor şi toitoriilor concernului german „Georg Giesches Erben A.G.” din industria zincului. W.A.Harriman s-a asociat cu trustul american Anaconda Copper Minning, întemeind firma Silesian-American Corp. Ltd. Prin acordul încheiat cu guvenrul polonez, societatea americană se obliga să investească cel puţin 10 milioane de dolari pentru îmbunătăţirea instalaţiior tehnice, mărirea randamentului şi productivităţii întreprinderilor preluate, construirea unei noi topitorii de zinc, modernizarea celor vechi, producerea tablei zincate, a unor vopsele, chimicale şi a mătăsii artificiale[27]. Prin aplicarea acestui acord s-au introdus în Polonia cele mai moderne metode de obţinere a zincului. Ulterior au înregistrat progrese semnificative şi procedeele de obţinere ale altor metale, cum ar fi plumbul, argintul etc.
*
* *
Austria era o ţară cu vechi tradiţii în domeniul industriei miniere şi metalurgice, care dispunea de considerabile resurse ale subsolului: minereuri de fier, plumb, zinc şi cupru, pirită, sulf şi grafit. Industria metalurgică producea mărfuri de bună calitate, exportând cantităţi însemnate de fontă, laminate şi sârmă. Dar după primul război mondial Austria a pierdut bogatele mine de cărbune din Moravia, lipsa combustibilului solid devenind o problemă foarte acută a vieţii economice. Austria importa cantităţi sporite de cărbune, care au crescut de la 4.530.000 t în 1925 (53,74% din consumul total) la 6.292.431 t în 1929 (58,25% din consum). De asemenea, a fost nevoită să importe şi produse ale industriei fierului.
Datorită noii situaţii create, în dezvoltarea industriei miniere şi metalurgice austriece au apărut în perioada interbelică sensibile modificări structurale[28]. Cel mai evident fapt a fost evoluţia impetuoasă a industriei carbonifere. Producţia de cărbune a Austriei, care a reprezentat doar 2.307.807 t în 1919, a crescut până la 3.732.812 t în 1929, adică cu 61,74%, iar după declinul din perioada crizei economice a revenit la 3.472.000 t în anul 1937. Cu toate acestea, contribuţia cărbunilor la producţia naţională de energie a cunoscut o scădere pronunţată, de la 73% în 1921 la numai 55% în 1938[29]. Cărbunele fiind insuficient şi scump, s-a trecut la amenajarea unor hidrocentrale puternice, în special în primii ani interbelici. Drept urmare, ponderea hidrocentralelor în producţia de curent electric a crescut de la 40% în 1913 la 70% în 1927[30], ceea ce înseamnă că doar 30% din energia electrică mai provenea din termocentralele care consumau cărbune. Creşterea rapidă a producţiei de energie electrică a făcut posibilă electrificarea căilor ferate, ceea ce a dus la economisirea combustibilului solid: cantitatea de cărbune folosit în transporturi a scăzut de la 2.736.000 t în 1921 la circa 1.730.000 t între anii 1925-1928, economisindu-se astfel circa 1 milion de tone de cărbune anual.
Industria carboniferă austriacă trebuia deci să facă faţă unei duble concurenţe, exercitată atât de marile cantităţi de cărbune importat, cât şi de către sursele alternative de energie. Pentru a recuceri piaţa mijloacelor de transport, societăţile carbonifere au sprijinit cercetările referitoare la raţionalizarea consumului de combustibil şi creşterea randamentului la locomotive. Aceste cercetări au fost încununate de succes, astfel încât între 1923-1927 consumul de cărbune al locomotivelor a scăzut de la 1.810.000 t la 1.390.000 t, în schimb randamentul lor a crescut de la 11,7 la 14,4 milioane tone kilometrice[31]. Paralel cu aceasta, preţul cărbunilor a scăzut de la 55 şilingi la 32 şilingi pe tonă. Toate aceste rezultate au reprezentat argumente suficiente pentru suspendarea lucrărilor de electrificare a căilor ferate în anul 1927[32], iar până în 1929 consumul de cărbune al mijloacelor de transport a crescut la 1.892.761 t.
Paralel cu aceasta s-a desfăşurat lupta împotriva concurenţei străine, iar principalul argument îl reprezenta reducerea preţului de vânzare al cărbunilor autohtoni. Primele rezultate au fost înregistrate în 1925, când preţul lignitului austriac a scăzut la 20 şilingi pe tonă, iar importul de cărbune s-a diminuat la 4.530.000 t, în comparaţie cu 5.800.000 t în 1924. Preţul lignitului a continuat să scadă până în 1928, când a ajuns la 16,24 şilingi/t.
Reducerea preţurilor a fost posibilă datorită ameliorării tehnicii de extracţie şi mecanizării producţiei de lignit, care au dus la creşterea sensibilă a randamentului anual al minerior la 313,56 t de persoană în 1929, în comparaţie cu 134,31 t în 1919 şi 220,88 t în 1913. Concentrarea producţiei a fost un alt factor al progresului tehnic: în 1921 funcţionau 81 de întreprinderi producătoare de lignit, cu o producţie medie anuală de 34.532 t, dar până în 1929 numărul lor s-a redus la 44, producând câte 80.109 t. Concentrarea tehnică a fost dublată de concentrarea regională a producţiei: provincia Stiria asigura circa 50%-57% din producţia de lignit a Austriei.
Ameliorarea calităţii cărbunilor a reprezentat un alt argument de seamă în lupta de concurenţă. Inginerul austriac Hans Fleissner a elaborat o metodă de deshidratare a ligniţilor, care le mărea puterea calorică de la 4000 calorii la 5000 calorii per tonă[33]. În afară de aceasta, procedeul de uscare scădea lignitul în greutate, reducând, prin urmare, cheltuielile de transport. În anul 1929 au fost prelucrate 280.114 t de lignit, obţinându-se 203.889 t lignit uscat. O altă cale de ridicare a calităţii cărbunilor era prepararea cocsului pentru gazul de cărbune. Austria producea anual 400.000 – 600.000 t cocs pentru gaz. Marele neajuns al industriei miniere şi metalurgice austriece îl reprezenta lipsa cocsului metalurgic, ceea ce punea într-o situaţie extrem de nefavorabilă industria fierului care s-a dezvoltat în Stiria pe baza zăcămintelor feroase locale. Producţia de articole metalurgice pe bază de cărbune şi cocs de import urca în foarte mare măsură preţul de vânzare, astfel încât ele deveneau necompetitive. Austria era nevoită să importe 500.000 – 750.000 t cocs metalurgic anual.
Pentru a ieftini produsele metalurgice întreprinderile austriece s-au străduit să amelioreze înzestrarea tehnică şi randamentul în extracţia de minereu de fier şi în producţia de fontă. Randamentul minerilor din exploatările de minereu a ajuns la 508 t anual în 1928 în comaraţie cu 96 t în 1919 şi cu 477 t în 1914. Producţia medie anuală a celor 9 exploatări miniere de fier a reprezentat 78.992 t în 1921, pe când în 1928 cele 4 mine au produs câte 482.045 t. În siderurgie, cele 7 furnale în funcţiune au produs câte 1092 t fontă săptămânal în 1921, iar în 1929 cele 5 furnale au produs câte 2454 t fontă săptămânal.
Cea mai importantă societate metalurgică şi minieră era Österreichisch-Alpine Montangesellschaft care producea cărbune, minereu de fier, fontă, oţel, laminate, articole semifinite şi energie electrică. Ea era una din cele mai puternice firme din Europa Centrală, dar pentru a face faţă luptei de concurenţă a trecut la un program amplu de raţionalizare a rpoducţiei şi de reutilare tehnică[34]. Fondurile necesare modernizării întreprinderii le-a procurat împrumutând în 1923 suma de 500.000 lire sterline de la băncile austriece, iar apoi 5 milionane dolari în 1925 de la casa bancară F.J.Lisman et Co – New York. Trustul german Vereinigte Stahlwerke a preluat majoritatea acţiunilor societăţii în 1926, garantând aprovizionarea cu cocs, în schimbul unor furnituri de minereu de fier. În perioada interbelică Österreichische-Alpine Montangesellschaft a pus accentul pe creşterea producţiei de cărbune şi de energie electrică şi a pus în funcţiune o instalaţie de uscare a lignitului.
Österreichisch-Alpine Montangesellschaft a contribuit şi la raţionalizarea comerţului cu produse metalurgice, iniţiind în 1924 crearea unui Birou de evidenţă a uzinelor metalurgice austriece, care reprezenta de fapt un cartel al fierului. De asemenea, a aderat la Cartelul european al fierului şi oţelului, obţinând o cotă de vânzare anuală de 408.000 t.
*
* *
În perioada interbelică Ungaria a continuat să deţină importante bogăţii ale subsolului şi capacităţi de producţie însemnate în industria metalurgică, în pofida pierderilor teritoriale care au redus şi baza de materii prime a activităţii industriale. A continuat extracţia cărbunelui şi a minereului de fier, dar pe lângă aceasta au fost descoperite minereuri de mangan şi cupru, precum şi mari rezerve de bauxită, care puteau da naştere unei ramuri de activitate noi, industria aluminiului. Procesul de modernizare a activităţii industriale a putut demara numai după înlăturarea urmărilor războiului şi ale revoluţiei comuniste din anul 1919.
Modernizarea intensivă a utilajului în minele de cărbune a luat amploare în Ungaria începând cu anul 1922, când s-a trecut la reutilarea puţurilor miniere, instalarea compresoarelor, îmbunătăţirea mijloacelor de transport, amenajarea de centrale electrice uzinale, construirea locuinţelor şi coloniilor mucnitoreşti înzestrate cu instalaţii sanitare confortabile[35]. Procesul de reutilare tehnică a fost încetinit de măsurile de reglementare a circulaţiei devizelor, introduse în anul 1922, care au lipsit întreprinderile de fondurile necesare achiziţionării utilajelor din străinătate, a lemnelor de mină, explozibilului, uleiurilor etc. Ele nu mai puteau fi procurate decât cu cheltuieli foarte mari, determinând scumpirea excesivă a cărbunilor din Ungaria, ceea ce reprezenta o povară enormă pentru economia naţională. Datorită creşterii rapide a preţurilor la cărbune numărul întreprinderilor carbonifere a crescut foarte mult.
Pentru a provoca scăderea preţurilor la combustibil în anul 1924 guvernul maghiar a desfiinţat taxele vamale de import pentru cărbune şi cocs. Concurenţa combustibilului din străinătate a obligat industria carboniferă să treacă la raţionalizarea producţei în ritm rapid. În 1924 au fost concediaţi 3000 de muncitori şi au fost închise 20 de întreprinderi carbonifere. Dispariţia întreprinderilor nerentabile a continuat în anii următori, iar în 1929 mai funcţionau în Ungaria doar 67 de mine de cărbune, cu o producţie medie anuală de 117.465 t.
Progresul tehnic, concentrarea regională a producţiei şi centralizarea ei pe mari întreprinderi erau procese care evoluau paralel şi se întrepătrundeau în Ungaria. Circa 40% din producţia de cărbune era asigurată de bazinul carbonifer Tata-Esztergom-Budapest. Concentrarea antreprenorială a producţiei este ilustrată de faptul că 60% din producţia de cărbune brun era asigurată de numai două societăţi miniere: Salgótarjáni Köszénbánya R.T. şi Magyar Általános Köszénbánya R.T.
Raţionalizarea producţiei şi creşterea randamentului au fost obţinute prin descreşterea numerică a personalului minier. Efectivul total al minerilor din exploatările carbonifere ale Ungariei era de 31.483 în 1913, de 36.022 în 1920, ajungând la 50.375 în 1925. Concedierile masive din anii 1924-1926 au redus însă numărul lor la circa 31.000. În 1929 lucrau 32.506 muncitori la extracţia cărbunelui, realizând un randament anual de 242,1 t de persoană, ceea ce reprezenta 174,6% în comparaţie cu randamentul individual anual de 138,66 t din anul 1920. Randamentul individual pe schimbul de lucru a crescut de la 509 kg cărbune în 1923 la 789 kg în 1929, adică la 155%[36].
Cu toate progresele realizate, preţul de vânzare al cărbunelui ungar era extrem de ridicat, de două ori mai mare în comparaţie cu nivelul anului 1913. În 1929 căile ferate achiziţionau cărbunele cu preţul de 17,95 – 21,40 pengö pe tonă, iar industriaşii cu 25 pengö. Din această cauză şi preţul de revenire al produselor industriale ungare era foarte înalt, astfel încât ele nu mai erau competitive pe plan internaţional[37]. Industriaşii maghiari preferau să utilizeze combustibil de import, căci cărbunele adus din Silezia Superioară costa doar 9,27 pengö/t, adică de două ori mai puţin. Din această cauză importul de cărbune s-a triplat după război, crescând de la 603.400 t în 1921 la 1.859.500 t în 1929, pe când exportul varia între 200.000 – 600.000 t.
Guvernul maghiar a căutat să încurajeze pe toate căile utilizarea prioritară a cărbunelui autohton şi exportul de combustibil, fără rezultate deosebite însă. În aceste condiţii societăţile carbonifere s-au orientat spre valorificarea superioară a cărbunelui autohton, sperând să mărească astfel gradul de eficienţă în utilizarea combustibilului. Consumarea cărbunelui în termocentrale a reprezentat una din metodele folosite. Electrificarea Ungariei se desfăşura destul de rapid. Numărul uzinelor electrice a crescut de la 151 în 1920 la 190 în 1929, iar producţia de curent electric de la 276 milioane kwh în 1921 la 702 milioane kwh în 1929.
Marea bancă Magyar Általános Hitelbank (Banca Generală Ungară de Credit) era foarte puternic cointeresată în producţia de energie electrică şi în industria carboniferă. Ea controla 18 firme pentru producerea energiei electrice, în majoritate termocentrale bazate pe utilizarea cărubnelui. Tot ea controla societatea carboniferă Magyar Általános Köszénbanya R.T. care a construit la Bánhida cea mai mare termocentrală dată în funcţiune în perioaa interbelică, cu o putere instalată de 35.000 C.P. Ca urmare, a devenit rentabilă exploatarea unor şisturi cărbunoase din apropiere, înlesnindu-se valorificarea combustibililor de calitate inferioară. Curentul electric ieftin furnizat de termocentrală a facilitat întemeierea industriei aluminiului, care necesită cantităţi enorme de energie electrică[38].
Pentru a folosi cărbunele în mod judicios, numeroase întreprinderi carbonifere au întemeiat unitőţi în idnustria materialelor de construcţii pentru care furnizau propriul combustibil, decontat la preţuri mai scăzute. Societatea Magyar Általalános Köszénbánya R.T. a ajuns să deţină poziţii atât de puternice în domeniu, încât domina atât cartelul cimentului, cu o cotă de 48,36%, cât şi cartelul varului, deţinând o participaţie de 59,9%[39]. Societatea Salgótarján s-a orientat spre o altă cale de valorificare superioară a combustibilului, întemeind industria chimică a cărbunelui. Uzina de distilare a cărbunelui de la Várpalota, care urma să producă vopsele şi diferite substanţe chimice, a fost construită în colaborare cu firma germană Gebrüder Gutbrod din Frankfurt[40].
Numeroase încercări au demonstrat utilitatea preocupărilor pentru ameliorarea şi înnobilarea cărbunelui. Cărbunele spălat provenind de la Pécs atingea o putere calorică de 6700 de calorii, la fel ca şi cărbunii importaţi din Germania şi Cehoslovacia, astfel că a început să fie folosit pe scară largă de întreprinderile industriale. Concernul Salgótarján a iniţiat diferite metode de ridicare a puterii calorice, construind o instalaţie de spălare a cărbunilor la Tokod, precum şi o fabrică de brichete la Dorog. Societatea Magyar Általános Köszénbánya R.T. deţinea, de asemenea, o fabrică de brichete la Tatabánya şi a trecut la combustia cu praf de cărbune în uzinele electrice. Societatea de Navigaţie Dunăreană a înfiinţat şi ea în regiunea Pécs o fabrică de brichete din cărbuni mărunţi spălaţi. Producţia de brichete a Ungariei a crescut de la 56.029 t în 1928 la 109.611 t în 1929. Cantitatea de lignit înnobilat a reprezentat 58.149 t în 1929, obţinută parţial prin metoda Fleissner.
Lucrările de modernizare, raţionalizare şi ridicare a puterii calorice au necesitat investiţii însemnate, realizate în mare parte cu sprijinul capitalului străin. Marile bănci maghiare au reuşit să mijlocească obţinerea unor credite însemnate de către întreprinderile miniere şi metalurgice. În 1927 Magyar Általános Hitelbank a obţinut din partea concernului englez Talbot un credit de 3,3 milioane lire sterline pentru Magyar Általános Köszénbánya R.T. în vederea construirii termocentralei de la Bánhida. Marea bancă Pesti Magyar Kereskedelmi Bank a avut un succes deosebit în atragerea de credite, obţinând în 1926 un credit de 6.100.000 dolari de la European Mortgage and Investment Corporation[41], pe care l-a putut folosi parţial pentru finanţarea întreprinderilor miniere şi metalurgice. Pe lângă aceasta, ea a mijlocit obţinerea unor credite directe de către întreprinderile în care era cointeresată. Prin intermedul ei, Salgótarjáni Köszénbánya R.T. a obţinut în anul 1928 un împrumut de 2.000.000 dolari de la un grup financiar elveţian condus de Schweizerischer Bankverein. În 1925 societatea metalurgică Rimamurányi-Salgótarjáni Vasmü R.T. a obţinut un credit ipotecar de 3.000.000 dolari de la casa bancară F.J.Lisman din New York[42].
Creditul obţinut a consolidat situaţia financiară a societăţii Rumamurány-Salgótarján, astfel încât ea a putut continua programul de modernizare început după anul 1920. Începând cu 1925 au fost reconstruite câteva furnale de fontă şi cuptoare de oţel la o capacitate mai mare, au fost puse în funcţiune noi laminoare, iar în exploatările miniere au fost introduse maşini compresoare. Pe lângă aceasta, a fost construit un cuptor pentru prăjirea minereului de fier după sistemul Apold-Fleissner[43].
Societatea Rimamurány-Salgótarján a fost singura furnizoare de fontă a Ungariei până în 1926, când a fost pus în funcţiune furnalul Uzinelor de Fier ale Statului de la Diósgyör. Producţia de fontă a crescut rapid după război, ajungând la 367.951 t în 1929, în comparaţie cu cele 190.434 t obţinute în 1913 pe teritoriul Ungariei interbelice. Producţia medie anuală a celor 5 furnale de fontă din Ungaria se situa la un nivel înalt chiar şi în comparaţie cu rezultatele obţinute în ţările europene avansate. În 1929 producţia medie anuală a furnalelor din Ungaria era de 73.590 t, faţă de 49.000 t în Anglia, 66.000 t în Franţa, 71.000 t în Belgia[44]. Ea era însă depăşită de furnalele din Luxemburg (82.000 t) şi Germania (134.000 t).
Societatea Rimamurány-Salgótarján furniza cea mai mare parte a producţiei metalurgice, dar trebuia să înfrunte concurenţa celorlalte firme din industria fierului, ca uzinele metalurgice Manfred Weiss, fabrica Lipták şi întreprinderile statului. Până în anul 1928 marile întreprinderi au reuşit să încheie o convenţie de cartel care a raţionalizat operaţiunile de vânzare a produselor metalurgice. Societatea Rimamurány a aderat şi la Cartelul european al industriei fierului, ceea ce i-a asigurat o cotă de vânzare anuală de 300.000 t în Europa Centrală şi în Balcani şi a ferit-o de concurenţa produselor poloneze. Procesul de cartelare a vânzărilor s-a petrecut şi în industria carboniferă. În anul 1925 societăţile Magyar Általános Köszénbánya R.T. şi Salgótarján au încheiat un acord privind împărţirea teritorială a pieţei de desfacere, acord care a fost reînnoit în anul 1929.
Convenţiile de cartel au asigurat preţuri avantajoase de vânzare marilor producători, care au avut posibilitatea să investească o parte din venituri în operaţiunile de modernizare a capacităţilor de producţie.
*
* *
România dispunea de importante bogăţii miniere, pe baza cărora s-a dezvoltat o industrie extractivă de mare însemnătate. România era cea mai mare producătoare de petrol şi aur din Europa. Pe lângă aceasta, ea dispunea de cărbune, gaz metan, minereu de argint, cupru, fier şi mangan, bauxită, sare etc. Industria minieră a devenit cea mai importantă ramură industrială a ţării. Între 1929-1939 industria extractivă dispunea de peste 50% din valoarea totală a capitalului investit. În 1939 valoarea investiţiilor în minerit depăşea suma de 35,6 miliarde lei. O mare parte din investiţii proveneau din străinătate. Cuantumul investiţiilor străine era deosebit de însemnat în industria petrolieră, el cifrându-se la circa 60 milioane de dolari la sfârşitul epocii interbelice[45]. Metalurgia câştiga şi ea teren în viaţa economică românească. Ponderea metalurgiei în totalul investiţiilor industriale româneşti a crescut de la 8,55% în 1921 la 14,03% în 1939.
Marile investiţii au creat baza financiară necesară pentru aplicarea metodelor tehnologice moderne în industria minieră şi metalurgică. Importante progrese a realizat, pe linia raţionalizării, industria extracţiei şi rafinării petrolului[46], care reprezenta cea mai importantă ramură, nu numai în cadrul industriei miniere, dar şi a întregii industrii româneşti. Aceste progrese au fost vizibile în toate fazele obţinerii ţiţeiului, începând cu explorarea terenurilor miniere şi până la prelucrarea petrolului brut. Operaţiunile de explorare au avansat rapid, datorită faptului că Institutul Geologic al României dispunea de un serviciu bine organizat de prospecţiuni care utiliza noile metode magnetice, electrice şi gravimetrice[47].
Tehnica forajului a făcut, de asemenea, importante progrese. Procedeele tradiţionale reprezentate prin sistemul canadian, sistemul pensylvanian şi sistemul hidraulic de percuţie au fost înlocuite, deja în a doua jumătate a deceniului al III-lea, cu forajul hidraulic rotativ (sistemul rotary). Cu ajutorul acestui procedeu forajul avansa cu mult mai repede, atingând adâncimi de 2000 m în câteva luni, în timp ce metodele mai vechi necesitau răstimpuri de 1-2 ani pentru a ajunge la 700-800 m profunzime. De asemenea, instrumentaţia scumpă, care necesita un timp îndelungat de aplicare, a fost mult simplificată, din care cauză numărul puţurilor abandonate s-a redus la câteva cazuri izolate. Pe lângă reducerea duratei forajului, s-a înregistrat şi o scădere însemnată a cheltuielilor pe metru forat. Luând ca exemplu şantierul Ceptura, forajul unei sonde de cca 1000 m a durat un an în 1925, trei luni în 1928 şi numai 19 zile în 1929.
Cu toate că metoda rotary necesita utilaje perfecţionate, cheltuielile necesare pentru introducerea lor au fost mult reduse prin faptul că ea permitea standardizarea. În acest scop, Asociaţia Industriaşilor de Petrol a numit o comisie specială care s-a preocupat de standardizarea tuburilor de sondaj.
Extracţia petrolului brut a progresat în strânsă corelaţie cu metodele de foraj, ducând la scăderea preţului de cost pe vagon de ţiţei obţinut. Principiul cel mai de seamă urmărit în extracţia petrolului consta în evitarea pierderilor de gaze pentru a menţine presiunea necesară unei erupţii cu un debit rentabil şi convenabil. Pentru a asigura acest lucru s-au introdus norme de reglementare precise, România fiind prima ţară din lume care a stabilit prin lege că risipirea inutilă a gazului este interzisă. Datorită respectării acestui principiu, în deceniul al patrulea s-au introdus metode perfecţionate pentru captara ţiţeiului şi a gazului de sondă care asigurau o siguranţă deplină în dirijarea debitului sondelor, evitând degazeificarea. Metodele moderne de extracţie dispuneau de mijloace şi instalaţii pentru separarea imediată a gazelor de petrolul brut, efectuarea degazolinării, precum şi transportul şi combustia gazului sărac în generatoarele de energie ale şantierelor.
Noi exigenţe s-au impus şi la nivelul procedeelor de rafinare a ţiţeiului. Vechile tehnici duceau la incompleta rafinare a petrolului brut, din care cauză circa 40% se transforma în păcură, de multe ori aruncată pur şi simplu, sau folosită pentru combustie. Introducerea progresivă a tehnicii „cracking” a dus la prelucrarea păcurii în măsură tot mai mare, astfel încât procentajul de păcură nefolosită a scăzut la 19%. De altfel, în tratarea petrolului brut s-a elaborat în perioada interbelică şi o metodă românească, de către dr. L.Edeleanu, care a dat rezultate bune în industria rafinării petrolului.
În fruntea procesului de mecanizare a producţiei şi de reînnoire a utilajului minier în industria carboniferă s-au situat minele din Valea Jiului, în special societatea Lupeni care a instalat în anii 1925-1926 prima haveză electrică Flottmann, intrată în funcţiune în anul 1927. În aceşti ani a crescut numărul maşinilor de extracţie cu aer comprimat, introducându-se în majoritatea minelor ciocane de abataj. Pe când în 1922 la exploatările din Valea Jiului nu exista nici un ciocan de abataj cu aer comprimat, până în 1929 ele au fost instalate în număr de 528. Între anii 1922-1929 numărul perforatoarelor cu aer comprimat a crescut şi el de la 693 la 1.032[48]. Drept urmare, randamentul lucrătorilor şi productivitatea muncii au crescut în mare măsură în Valea Jiului în perioada interbelică: randamentul anual, calculat la întregul efectiv al muncitorilor, a crescut de la 76,65 t pe lucrător în 1919 la 138,09 t în 1939[49].
În zona minieră a Comăneştilor (jud. Bacău), societatea Creditul Carbonifer şi-a înzestrat exploatările cu utilaje perfecţionate de extracţie acţionate prin electricitate. Maşinile cu aer comprimat au fost şi ele introduse, mărind simţitor randamentul lucrătorilor şi calitatea cărbunelui extras, prin faptul că a redus cu 85% cantitatea de praf în comparaţie cu sistemele de extracţie vechi. Pentru mărirea puterii calorice a cărbunelui, la sfârşitul anului 1929 s-a trecut la instalarea unei fabrici de brichete pe lângă minele de la Comăneşti, având o anexă pentru distilat păcura. Puterea instalată a centralei electrice de la Comăneşti a fost mărită în anul 1930 până la 40.000 kw, prin instalarea de noi generatoare.
Paşi importanţi pe calea sporirii producţiei de energie, dar şi a raţionalizării consumului ei, a întreprins societatea Lignitul (jud. Muscel), care a concentrat şi electrificat toate instalaţiile de forţă, înlocuind numeroasele maşini cu aburi prin construirea a două uzine electrice. Ele aprovizionau şi oraşul Câmpulung cu energie electrică. Începând cu anul 1927 s-a trecut la electrificarea deplină a operaţiunilor de exploatare, introducându-se pe scară largă abatajul mecanic şi perforatoarele cu aer comprimat. Obţinându-se rezultate favorabile în pulverizarea lignitului, s-a trecut în 1929 la construirea marii centrale electrice de la Schitu Goleşti cu o putere instalată de 60.000 kw, concomitent cu instalarea liniei de înaltă tensiune şi a staţiei de transformatori de la Târgovişte. Centrala electrică consuma 23.000 t lignit anual, cea mai mare parte din producţia societăţii Lignitul, reprezentând o contribuţie la valorificarea superioară a resurselor energetice ale României.
În privinţa modernizării utilajului şi instalaţiilor în industria ferului cele mai mari rezultate le-a obţinut societatea Titan-Nădrag-Călan. Amintim, printre altele, lărgirea capacităţii de producţie a laminoarelor de la Ferdinand şi Nădrag, dublarea capacităţii de producţie a furnalului de la Călan, standardizarea şi automatizarea procesului de fabricaţie a turnătoriei de fontă de la Călan, care i-a mărit capacitatea de producţie de la 4000 t la 12.000 t etc.
Sporirea producţiei s-a realizat în mare parte pe baza creşterii productivităţii muncii şi la Uzinele de fier Hunedoara. Datorită acestui fapt, precum şi în urma diversificării producţiei, randamentul pe cap de lucrător, exprimat în valoare aur, a crescut de la cca 90 gr. în 1921, la cca 300 gr. în 1930 şi la cca 420 gr. în 1938, adică de 4,6 ori[50]. Un proces intens de extindere şi modernizare au cunoscut Uzinele de fier ale statului de la Hunedoara îndeosebi între anii 1930-1940. Înainte de primul război mondial ele nu produceau decât minereu de fier, fontă, piese turnate de fontă şi piese mecanice. Până în anii 1940-1941 producţia a fost serios diversificată: pe lângă minereu de fier şi fontă, se producea oţel (100.000 tone pe an), laminate (100.000 t/an), piese de fontă, tuburi de fontă, piese turnate, unelte agricole, construcţii metalice, piese forjate, oţel electric (4000 tone anual), piese de oţel turnat.
Importante transformări au cunoscut secţiile prelucrătoare ale Uzinelor Reşiţa în perioada interbelică. Secţia de unelte şi utilaje pentru industria petroliferă şi-a început activitatea în anul 1924. Pentru a asigura baza tehnologică, Uzinele Reşiţa au încheiat o convenţie cu firma americană National Supply Corporation, obţinând astfel licenţele de fabricaţie ale unor utilaje petrolifere de bază. Datorită solicitărilor crescânde, în 1937 a fost dat în folosinţă încă un atelier care producea piese de bază pentru extracţia ţiţeiului.
O secţie importantă a uzinelor de la Reşiţa a luat naştere prin înfiinţarea fabricii de locomotive în anii 1921-1922. Noua secţie a fost proiectată şi executată în regie proprie de către Uzinele Reşiţa, cuprinzând un atelier de cazane şi o hală de montaj. Fabrica dispunea şi de un birou de proiectare cu personal specializat. Până în 1944 s-au produs la Uzinele Reşiţa 566 de locomotive noi şi s-au reparat alte 1402[51].
Înfiinţarea fabricii de locomotive de la Reşiţa a contribuit la modernizarea economiei româneşti interbelice, ducând la crearea unei noi ramuri de producţie, anume industria mijloacelor de comunicaţie. În 1928 a fost înfiinţată şi fabrica de locomotive „N. Malaxa” din Bucureşti, care va deveni una din cele mai importante unităţi ale industriei metalurgice.
Noua ramură a industriei mijloacelor de circulaţie nu s-a mărginit la producţia de vagoane şi de locomotive. Pe lângă aceasta, la Arad se produceau autobuze, iar după 1935 şi automotoare. Dar cea mai de seamă realizare a acestei noi ramuri s-a întruchipat în fabrica de avioane de la Braşov, care a produs articole de înaltă tehnicitate, atingând performanţele mondiale. Inaugurarea fabricii de avioane a avut loc la 10 octombrie 1927. Capacitatea ei maximă de producţie era de 300 de avioane şi 300 de motoare pe an, cu posibilităţi de sporire până la 500 de unităţi. Forţa motrică instalată a fost de 900 CP la inaugurare, crescând la 2150 CP până în 1938. Valoarea producţiei a sporit de la 203 milioane lei în 1931 la 2 miliarde lei în 1938[52]. În ce priveşte calitatea, se ştie că avioanele româneşti au fost printre cele mai bune din Europa.
Progresele înregistrate în domeniul modernizării industriei metalurgice şi miniere au avut importante urmări asupra evoluţiei economice, dintre care amintim numai una: s-a atenuat dependenţa României faţă de produsele străine. Până la sfârşitul perioadei interbelice, România a ajuns să-şi satisfacă 71,7% din necesităţile de produse metalurgice din producţia internă, spre deosebire de situaţia din primul deceniu interbelic, când circa jumătate din aceste articole erau procurate din import.
[1] R.Jaworski, Nationalwirtschaftliche Integrationsprobleme in Ostmitteleuropa nach 1918. In “Das Jahr 1919 in der Tschechoslowakei und in Ostmitteleuropa”. Herausgegeben von H.Lemberg u.P.Heumos, München, R.Oldenbourg Verlag, 1993, p. 51-61.
[2] The Economic History of Eastern Europe 1919-1975, vol. II. Edited by M.C.Kaser and E.A.Radice. Oxford, Clarendon Press, 1986, p. 117-170.
[3] Ibidem, p. 276-287.
[4] J. Kosta, Die Tschechoslowakische Wirtschaft im ersten Jahrzehnt nach der Staatsgründung, In “Das Jahr 1919 in der Tschechoslowakei und in Ostmitteleuropa”, p. 63
[5] A. Teichová, Die rolle des Auslandskapitals in der Stahl-und Eisenindustrie der wormünchener Tschechoslowakei, „Historica” (Praha), 1969, 17, p. 201-202.
[6] J. Kosta, op.cit., p. 79; A.Fichelle, L’évolution de la production charbonničre en Tchécoslovaquie entre 1918-1928 (I), „L’Europe Centrale” (Praga) 1929, 3, nr. 26, p. 547.
[7] A. Teichová, op.cit., p. 202.
[8] P.Horská-Vrbová, Cesky prumysl a tzv. druhá prumyslová revoluce, Praha, 1965, p. 36.
[9] Ibidem.
[10] “Banque Nationale de Tchécoslovaquie”, 1930, nr. 9, p. 65.
[11] A. Fichelle, L’alimentation de Prague en gaz, “L’Europe Centrale”, 1928, 2, nr. 19, p. 397-398.
[12] A. Teichová, op.cit., p. 203.
[13] The Economic History of Eastern Europe, vol.II, p. 280.
[14] J. Hejda, Le capital français en Tchécoslovaquie, „L’Europe Centrale”, 1930, 4, nr. 32, p. 581-583.
[15] L.Balla, Vyvoj rudného hornictvi na Slovensku pro roce 1918; P. Murin, Vyvoj uholneho anictva na Slovensku po roku 1918. „Zbornik Slovenského banského muzea”, (B.Stiavnica), 1971, 7, p. 283-292; p. 293-302.
[16] R.Górecki, Le développement économique de la Pologne. Varsovie, 1935, p. 49.
[17] C.D. Bălăcescu, Industria cărbunelui în Polonia. „Buletinul Institutului Economic Românesc”, 1931, 10, nr. 1-2, p. 74.
[18] J. Kurnatowsky, La production charbonničre en Pologne. “L’Europe Centrale”, 1929, 4, nr. 2, p. 29.
[19] I.G.Pisareţ, A.K.Kozik, V.V.Mişina. Polonia. Economia şi comerţul exterior, Bucureşti, 1956, p. 12.
[20] J. Jaros, Der polnische Kohlenbergbau in Polen der Zwischenkriegszeit und in Volkspolen. “Studia Historiae Oeconomicae” (Poznan), 1969, 4, p. 159.
[21] “L’Europe Centrale”, 1930, 4, nr. 25, p. 457.
[22] The Economic History of Eastern Europe, vol. II, p. 280.
[23] Geschichte der Eisen schaffenden Industrie im Gebiet vom Dombrowa. “Stahl und Eisen” (Düsseldorf), 1951, 71, nr. 20, p. 1052.
[24] L.K.Urban, German Propery Interests in Poland during the 1920 s. „East European Quarterly”, 1976, 10, nr. 2, p. 202-204.
[25] C. Poralla. Polen. In “Osteuropäischen Länderberichte”. Band I. Breslau, 1927, p. 42, 44.
[26] L.K. Urban, op.cit., p. 207.
[27] C. Poralla, op.cit., p. 49.
[28] K. Bachinger, H. Matis, Strukturwandel und Entwicklungstendenzen der Montanwirtschaft 1918-1938. Kohlenproduktion und Eisenindustrie in der Ersten Republik. In “Österreichisches Montanwesen”. F.S. Al.Hoffmann, hrsg.v. M.Mitteraurer. Wien/München, 1974, p. 106-143.
[29] I.T.Berend, Gy.Ránki, Közép-Kelet-Európa gazdasági fejlödése a 19.-20. században, Budapest, „Közgazdasági és Jogi Könyvkiadó”, 1976, p. 462.
[30] F. Tremel, Wirtschafts-und Sozialgeschichte Österreichs. Von der Anfangen bis 1955. Wien, Franz Deutike, 1969, p. 378-379.
[31] M.Dunan, L’électrification des chemins de fer en Autriche. „L’Europe Centrale”, 1927, 2, nr. 9, p. 190-191.
[32] Austria. The Economic Situation at the End of November [1927]. “The Economic Review” (London), 1928, 16, nr. 1, p. 16.
[33] A.Weiss, Hans Fleissner als Erfinder eines Schlagwetteranzeigers und eines Kohlentrocknungsverfahrens. “Ferrum”, 1984, 55, p. 14-17.
[34] O.Hwaletz, Zwischen Rationalisierung, Bankrott und Rüstung. Struktur und Dynamik des Akkumulationsprozesses in der Österreichisch-Alpine Montangesellschaft unter den Bedingungen der Zwischenkriegszeit 1925-1937. In „auf dem Wege in die Freiheit. Anstösse zu einer steirischen Zeitgeschichte”, Graz, 1984, p. 217-233.
[35] Ö.Aliquander, Bányászatunk közgazdasági fejlödése 1912-1930 közöt. „Bányászati és kohászati lapok”, (Budapest), 1931, 64, nr. 6, p. 123.
[36] I.T.Berend, Gy.Ránki, Magyarország gazdasága az elsö világháború után 1919-1929. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1966, p. 303.
[37] L’industrialisation de la Hongrie. “L’Europe Centrale”, 1929, 3, nr. 27, p. 569.
[38] “Bányászati és kohászati lapok”, 1928, 61, nr. 12, p. 300-301.
[39] I.T.Berend, Gy. Ránki, Magyarország gazdasága ... , p. 203-204.
[40] “Bányászati és kohászati lapok”, 1928, nr. 18, p. 424.
[41] I.T.Berend, Gy. Ránki, Capital Accumulation and the Participation of Foreign Capital in Hungarian Economy after the First World War. In „Nouvelles études historiques”, vol. II, Budapest, 1965, p. 286.
[42] “Compass Leonhardt”, Ungarn, 1928, p. 286.
[43] “Bányászati és kohászati lapok”, 1928, nr. 22, p. 518-519.
[44] I.T.Berend, Gy.Ránki, Magyarország gazdasága ..., p. 308.
[45] “The Economic History of Eastern Europe”, vol. II, p. 281.
[46] I. Saizu, Modernizarea României contemporane (Perioada interbelică), Bucureşti, Ed. Academiei, 1991, p. 247-251.
[47] M.Pizanty, Le pétrole en Roumanie, 1933, p. 35-36.
[48] L.Báthory, Aspekte der Modernisierung der Bergbau und Hüttenindustrie nach der Vereinigung Transsilvaniens mit Rumänien (1919-1939). In „Nouvelles Etudes d’Histoire”, vol. VII, Bucureşti, 1985, p. 83.
[49] Calculat după M. Baron, Cărbune şi societate în Valea Jiului. Perioada interbelică, Petroşani, Ed. Universitas, 1998, p. 237-238, 280.
[50] Combinatul siderurgic Hunedoara. 1884-1974. Colectiv de redactare: N.Chindler, V.Dâncan, I.Dobrin, R.Păţan, S.Popa, Bucureşti, 1974, p. 118.
[51] S.Bordan, G.C.Bogdan, 200 de ani de construcţii de maşini la Reşiţa. 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 108.
[52] Gh.Iancu, M.Ştirban, Fabrica de avioane I.A.R. Braşov (manuscris).